Prezentare autor:
Cadru
universitar în Europa şi SUA, refugiat politic în SUA în 1986, publicist cu peste 900 de editoriale/articole/interviuri,
publicate în România, Germania (Stuttgart), SUA, profesorul Emil Aluaş este fondatorul şi preşedintele Fundaţiei PRO
WEST, Cluj.
[Declaraţie
în presa occidentală: ”Cei care am plecat, la acea vreme legal sau ilegal, ca
refugiaţi politici din România înainte de decembrie 1989, am contribuit toţi la căderea comunismului. Culpabiltatea pentru acea formă inumană şi
criminală de comunism specific românesc, aparţine majorităţii copleşitoare a
poporului român, în frunte cu foştii PCR’şti, tot ei actualii conducători. După
decembrie 1989 această majoritate copleşitoare a respins repetat o Lege a
Lustraţiei şi continuă să aleagă pe foştii comunişti de rang înalt, sau pe
urmaşii lor. Până în acest moment nici un trust de presă nu m-a interogat
despre cum am plecat eu în SUA. Majoritatea poporului român continuă şi azi să
participe la o mare nedreptate împotriva altor români: români cinstiţi, care
gândim şi suntem produsul Ocidentului. Din decembrie 1989 până în
prezent au trecut mai mult de 27 de ani. Majoritatea
copleşitoare a românilor continuă să fie: slabi profesional, şmecheri, hoţi,
majoritatea mici-găinari. Asta se citeşte pe ei, pe feţele lor, pe felul în
care vorbesc şi-şi organizează gândurile, atât în România cât şi în lumea
largă“. Prof. Emil Aluaş].
Editorial:
Opera
ca instituţie de artă. Locul naţiunii române în istoria Europei
Este pentru a doua oară când mă opresc la
un subiect de care mă leagă întreaga mea biografie din Europa si SUA. Stăpânesc
subiectul pentru că am fost educat în acest domeniu din clasa a-I-a până la
studii post universitare. În prezent sunt informat la zi cu tot ce se întâmpla
în jurul lumii în domeniul interpretativ de operă, domeniul simfonic şi
educaţional. M-a incitat, nu pentru prima oară, un interviu luat lui Ioan
Holender de către Alexandru Pătraşcu, interviu publicat online în ziarul
Adevarul, in februarie, 2017. Voi porni de la un răspuns dat de George Enescu, la întrebarea: “Putem trăii
fără muzică ? Da. Dar cum“. Ioan Holender afirmă corect în interviul lui că:
„Scopul unei instituţii publice nu este asigurarea comodităţii şi bunăstării
angajaţilor săi”. Din contră, adaug eu. În întreaga
istorie a omenirii (civilizaţia creştină) aşa ceva nu a existat. Rolul unei
instituţii publice este de a deservi oamenii. Spiritul lor. Persoanele angajate
în aceste instituţii trebuie să accepte că între oameni sunt excepţii. Şi să le
accepte ca atare.
Nu cred că sindicatele din România vor
accepta aşa ceva în contractul colectiv de muncă. De ce ?. Pentru că oamenii
din România (posibil şi din alte ţări foste comuniste) consideră că “prin
libertate” trebuie ca totul să li se cuvină. Profund greşit. La nivel european
s-a instaurat chiar o regulă: “Putem trăii şi fără să muncim”. Teoria este
adusă şi susţinută de ultimii doi “granguri” a-i Comisiei Europene: Emanoil
Barosso (în prezent plecat din funcţie dar sub o anchetă penală în
desfăşurare). Iar celălalt este Jean-Claude Juncker, în prezent sub anchetă
penală, acuzat de corupţie şi spălare de bani (pe B1 TV s-a afişat anunţul că
ar intenţiona să se retragă. Prea târziu Mr. Juncker).
Privind afirmaţiile lui Ioan Holender, sunt
întru totul de acord cu punctul lui de vedere. Ca fost Director General al
Operei din Viena (Wiener Staatsoper) timp de 20 de ani, în prezent Consilier
Artistic al Metropolitan Opera din New York, Ioan Holender reconfirmă metoda
clară că Opera Naţională din Bucureşti trebuie să devină o scenă marcantă în
Europa, în lume. Desfiinţarea ei şi început totul de la capăt este o metodă
radicală, dar necesară. Numai astfel se poate schimba o întreagă mentalitate, o
cultură. Este valabil pentru toate operele din România. Ca absolvent la Cluj,
am primit repartiţie ca instrumentist în orchestra Operei Române din Cluj.
Pentru prima dată în viaţa mea am aflat că existau solişti care nu cântau cu
anii, dar îşi luau salariul întreg, uneori chiar mărit, de la stat. Ulterior am
umblat ca dirijor în două continente dar nicăieri nu am mai întâlnit aşa ceva.
Acea gândire mai există şi azi, atât la Cluj cât şi la Bucureşti.
Statul român acordă sufieciente sume de
bani acestor instituţii. Când este însă vorba de angajări de excelenţă, cum a
fost cazul balerinei Liana Cojocaru , “boborul” din opera bucureşteană a
refuzat angajarea. Niciodată excelenţa nu a fost iubită de “bobor”. Tocmai
pentru că este diferită de restul gloatei. Arta de înaltă calitate nu s-a
clădit niciodată pe principii de “democraţie populară”. Reţineţi, nicăieri în
lumea în care şi noi dorim să ne aliniem, excelenţa se angajează NUMAI de către
profesionişti. “Boborul” are doar un rol consultativ. Calitatea prestată de
excelenţă trebuie să se confirme imediat. Este un proces existent de sute de
ani în Civilizaţia Vestică. România poate merge înainte şi fără actuala Opera
Naţională din Bucureşti. A fi angajat la stat, de multe ori fără concurs, dar
sigur fără o perioadă de probă de 4, 5 ani, este o favoare care ţi se
face.
Îmi este imposibil să închei acest
editorial fără să mă întreb şi să întreb întreg “boborul român”, generaţia care
cu splendoare a construit comunismul, şi care în majoritatea copleşitoare a
votat PSD: Dacă în acest moment mai mult de o treime din pensiile lunare se
plătesc din împrumut bancar, oare cât de datoare va ajunge România în următorii
zece ani ?. Şi să mai spun ceva “boborului român”: Preşedintele Klaus Johannis,
deşi departe de pretenţiile mele de la un preşedinte, afirm că nu are nimic în
comun cu fragmentarea românilor. Încetaţi să mai inventaţi motive de conflict
doar ca să vă justificaţi primirea pensiilor voastre murdare. Fragmentarea
generaţiilor, despre care am scris în urmă cu cinci ani, s-a produs tot
datorită “boborului român”. Iar conflictul este abia la început.
Prof. Emil Aluaş Luni, 27
februarie, 2017
Preşedinte-Fondator Budapesta
Fundaţia
PRO WEST, Cluj
EA/cc:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu